De ce reglementarea numărului de cerbi și căprioare este protecția pădurii, nu cruzime

În rețelele sociale se ridică din nou un val de compasiune față de animalele sălbatice. De data aceasta, pretextul îl constituie ordinul Ministerului Mediului privind aprobarea cotelor de vânătoare pentru cerbi și căprioare. Și, ca de obicei în astfel de cazuri, mulți bloggeri și influenceri și-au descoperit brusc o calificare latentă de zoologi și specialiști în managementul faunei sălbatice.

De peste zece ani dedic o parte semnificativă a timpului meu studierii pădurii și căutării unor noi căi de reîmpădurire. Și de data aceasta - ceea ce, trebuie să recunosc, nu se întâmplă prea des - susțin acțiunile Ministerului Mediului al Republicii Moldova.

Problema: Cervidele sunt prea multe

Numărul de cerbi și căprioare din pădurile moldovenești a depășit de mult nivelul pe care ecosistemele noastre îl pot susține în mod normal. În absența prădătorilor naturali, acestea se înmulțesc practic necontrolat. Dacă nu mă înșel, depășirea normativelor constituie de la 5 până la 8 ori, în funcție de regiune. Cel mai bine se vede în Codrii, în partea centrală a țării.

Consecințele sunt vizibile la fiecare pas - dacă, desigur, știi unde să privești. Marea majoritate a puieților de arbori nu au astăzi practic nicio șansă să crească. Abia ce o plantă tânără scoate primele frunze și lăstari - devine imediat hrană. Vârful este mâncat, arborele nu mai poate crește în înălțime, începe să se tufoneze, este mâncat din nou și din nou, și în final pur și simplu moare.

Nu mai vorbim de deteriorarea unor arbori izolați. Este vorba de oprirea efectivă a regenerării naturale a pădurii. Pădurea îmbătrânește, iar noua generație de arbori nu îi ia locul.

Pagube serioase suferă și noile plantații forestiere finanțate din buget - adică din banii noștri. Investițiile în refacerea pădurii sunt literalmente mâncate din rădăcină.

Am scris despre asta acum vreo trei-patru ani. Atunci am fost asaltat de sute de comentarii de la "apărătorii animalelor", mai ales din diasporă, cu argumente de genul: "La noi în Elveția, cerbii se plimbă prin parcuri și mănâncă croissante din mână". Poate că în Elveția situația e diferită. Dar la noi e alta, și în anii care au trecut a devenit doar mai acută.

De ce natura nu mai face față singură

Principala cauză a dezechilibrului constă în particularitățile masivelor noastre forestiere. Acestea sunt foarte fragmentate, iar prezența omului în ele a devenit de mult un fenomen permanent.

Cerbii, în special cei lopătari, coexistă excelent cu oamenii și chiar se domesticesc ușor. În schimb, pentru prădătorii mari - lupi, râși și alți reglatori naturali ai numărului de ungulate - omul reprezintă un factor de intimidare prea puternic. În pădurile noastre, aceștia nu rezistă mult.

În consecință, mecanismele naturale de reglementare a efectivelor au încetat practic să funcționeze. Generațiile tinere de ungulate cresc fără acei limitatori naturali care există în ecosistemele normale.

Există însă un aspect despre care aproape nu se vorbește. Cerbul lopătar nu este deloc o specie locală. A fost adus special pentru gospodăriile de vânătoare. Cu timpul s-a răspândit atât de mult, încât masculii săi au început să concureze pentru femele cu cerbul nobil autohton - o specie cu o fertilitate naturală considerabil mai scăzută. Rezultatul sunt hibrizi foarte viabili și, să spunem drept, extrem de lacomi. Tocmai lopătarii și hibrizii reprezintă astăzi principala problemă. Și tocmai în privința lor reglementarea efectivelor este cea mai justificată.

O alegere dificilă, dar necesară. Astăzi omul este nevoit să îndeplinească funcția pe care odinioară o îndeplinea natura însăși. Nu pentru că ar dori cu ardoare sângele unor animale nevinovate, ci pentru că omul a schimbat deja irevocabil condițiile de existență ale acestor ecosisteme.

Alegerea este, în esență, una singură: fie păstrăm efectivul actual de ungulate, fie îl reglementăm cu grijă de dragul conservării pădurii. Pentru că dacă nu facem nimic, în final nu va mai fi nici pădure sănătoasă, nici habitat pentru aceiași cerbi.

Putem și trebuie să dezbatem cotele concrete, metodele de reglementare și mecanismele de control. Aceasta este o discuție normală și necesară. Dar a nega problema în sine nu mai este posibil.

În curând, colegii de la Ecopresa publică un material amplu pe această temă - cu opiniile specialiștilor din diverse domenii conexe: silvicultori, ecologi, experți și reprezentanți ai societății civile. Recomand să așteptați această publicație și să vă familiarizați cu argumentele diferitelor părți, înainte de a vă lăsa duși de val.

Un apel către "experții universali". Nu merită să politizați această temă. Nu merită să speculați pe mila oamenilor, să folosiți fotografii cu animale și trofee de vânătoare pentru presiune emoțională și discreditarea adversarilor politici. Problema este reală, este serioasă, s-a acumulat ani de zile și privește nu doar cerbii, ci viitorul pădurilor noastre în ansamblu.

A iubi natura nu înseamnă doar a compătimi animale individuale. Uneori înseamnă a lua decizii dificile, nepopulare, de dragul păstrării echilibrului întregului ecosistem.

Dacă vrem să păstrăm pădurile pentru generațiile viitoare, trebuie să ne ocupăm de această problemă sistematic, profesionist și fără isterii politice.